E weekend și stau cu mine în mintea mea, printre pagini de cărți și printre tastări pe Google despre ceea ce citesc. E primăvară, și parcă e și mai dulce timpul ăsta pe care apuc să mi-l iau făcând ceea ce-mi place, poate, cel mai tare să fac când zic că mă relaxez: să dau pagină după pagină, să îndoi colțuri, să subliniez pe cărți. De data asta, mintea mea călătorește în 1933.

Evident, repercusiunile marii crize economice se simțeau peste tot, inclusiv într-o Românie interbelică în care modernizarea ajungea în valuri inegale. Unii vorbesc despre anii ăștia ca fiind o epocă a democrației românești, alții condamnă faptul că 'niciun om politic de la 1918 încoace n-a știut și nu știe ce înseamnă un stat', în vorbele lui Mircea Eliade.

Fragmentul la care fac referire în articolul despre lumea care începe din nou îi aparține lui L. Paukerow și apare în cartea lui Dan Lungu, 'Sub Gravitația Memoriei':

'Filmele vorbite sunt foarte costisitoare și au desavantagiul de a nu putea fi universale. Un film mut putea rula tot atât de bine în România ca și în Bulgaria, în Spania sau în Indochina. Un film sonor nu va putea fi înțeles decât de acei cari cunosc limba în care a fost turnat. Iată motivul pentru care aproape toate filmele se fac astăzi în limbile germană, franceză sau engleză.' 

Nu sunt vreo cinefilă, așa că privesc aceste episoade din istoria filmului printr-o lentilă personală, interesată mai puțin de cinema în sine, și mai mult de ceea ce înseamnă un shift de industrie.

Prima producție cinematografică vorbită în limba română apărea acum mai puțin de 100 de ani. 'Trenul fantomă'  e un film realizat după piesa de teatru cu același nume a lui Arnold Riedley, ce a fost produs în limbile română și maghiară la studiourile Hunnia din Budapesta. Din distribuția românească făceau parte Tony Bulandra, Gheorghe Storin, Lissete Verea și Dida Solomon-Calimachi. 

Turnarea primelor filme sonore nu a fost doar o inovație tehnică. A fost un factor care a schimbat interpretări socio-economice și culturale; o dramă pentru actorii și oamenii care munceau în industria filmului mut, un mare gap de competențe, o oportunitate fantastică pentru un business nou, mult 'nou' în echipamente, tehnologie, investiții. A însemnat pentru unii un început, iar pentru alții un sfârșit. Pentru unii, o adaptare firească stârnită de curiozitate, pentru alții, o amorțire completă determinată de raportarea la sine, la ce știu să facă și la cum li se schimbă viața.

Săli de cinema s-au închis pe atunci pentru că nu aveau infrastructura necesară redării filmelor cu sunet. Un model de business funcțional până ieri devenea, peste noapte, insuficient. Nu pentru că era greșit, ci pentru că lumea se mișcase înaintea lui.

Dacă în filmul mut, limba nu era o barieră, în filmul cu sonor, devenea piatră de temelie. Emoția este universală, așa că tot ceea ce rulase înainte servea unui scop foarte bine definit. În lumea cu sonor, însă, deja își fac loc acel 'nice-to-have' când vine vorba despre nuanțe: profunzime, realism, complexitate; evident, și cu reversul medaliei, tradus în dezavantaje precum: accent, dicție, limba vorbită privită ca pe un filtru de acces. Piața se fragmenta, publicul se reașeza, iar industria se recalibra.

Un început de industrie și un shift de perspectivă nu vine mai niciodată cu un manual cu instrucțiuni clare. Vine cu nevoia de competențe noi, cu adaptare forțată, cu o relație care trebuie îmbunătățită constant cu 'noul' și cu învățarea continuă și maleabilă. Un început de industrie îi favorizează pe cei curioși, dar îi pune în dificultate pe cei care se atașează prea mult de firescul din viața lor.

Sigur, industria filmului pe care am menționat-o aici este un pretext de a înțelege mai în profunzime nevoia crucială de a ne antrena capacitatea de schimbare și de adaptare. Esența oricărei rupturi tehnologice nu stă în schimbarea per se, cât în felul în care reușim noi să ne repoziționăm în raport cu ea.

Personal, nu îmi place nici când trebuie să îmi schimb telefonul sau laptopul. Zecile alea de minute în care se face trecerea de la unul la altul, în care aștept să văd în ce măsură îmi rămân automatismele construite în timp, sunt zeci de minute în care mă simt inconfortabil. Și nu e vorba despre dispozitiv, cât despre pierderea familiarului sau desprinderea de el. E un moment suspendat în care nu știi dacă noul te va ajuta sau te va încetini. 

Pe de altă parte, sunt conștientă că nu îmi permit să rămân în confort când intră în ecuație raportarea mea și a muncii mele la dezvoltarea unei noi industrii. Dincolo de preferințele umane pentru familiar, realitatea din teren și realitatea pieței nu negociază cu obișnuința. Nu putem amâna schimbarea până ne simțim pregătiți - adevărul e că s-ar putea ca niciodată să nu ne simțim complet pregătiți. Putem doar să facem apel la disponibilitatea de a fi învățăcei, la energia vie pusă în slujba învățării din nou, la strategia pusă în limbajul relevanței. 

Așadar, un gând de weekend, cu privire la subiectul AI - deja omniprezent - e că dezbaterea teoretică nu mai ajută. Mă simt mult mai bine și mai familiarizată cu interacțiunea unu-la-unu, în aproape orice aspect al vieții cotidiene, spun răspicat de fiecare dată că un robot nu va înlocui niciodată sentimentul și nevoia de a interacționa uman, în business sau în personal, mi-e mai teamă de lumile pe care o să ajungă fetele mele să și le construiască în online decât mi-e drag de lumile noi pe care le poate deschide nebunia automatizării .. 

.. și totuși, trebuie să privesc tot ceea ce deja trăim ca pe un instrument. Nu ca pe un substitut, cât ca pe un intensificator al procesului. Și poate nu va înlocui pe deplin conversația, cât o va putea pregăti mai bine. Poate nu va înlocui pe de-a-ntregul judecata, cât o va facilita mai bine și o va poziționa mai ușor pe treapta gândirii critice. Poate nu va înlocui responsabilitatea deciziilor, cât va susține claritatea ei cu mai multă ușurință. 

Dar miza nu este dacă AI-ul va înlocui omul, cât mai degrabă dacă omul va ști să o folosească fără a se piardă pe sine în proces.