Teodora de pe la 6-7 ani intra în firma la care lucra tata și se ascundea pe după pantalonii lui ca să nu trebuiască să spună 'Bună dimineața' când intra în încăperi. 

Teodora de pe la 9-10 ani juca (prima și singura dată) într-o piesă de teatru rolul lui D-l Goe. Dar aici, eram deja tunsă scurt, foarte băiețește (după o întâmplare cu niște căciuli de iarnă probate la Metro și niște păduchi - pentru că viața de copil reală cuprinde și asta), și cumva, identitatea mea era alta față de înfățișarea pe care o aveam în acel 'acolo și atunci'.  Exista o ruptură între cum arătam și cum mă simțeam.

Teodora de pe la 16-17 ani lucra, ca de fiecare dată, cu multă pasiune pentru research și insighturi scoase la suprafață în prezentările de la liceu sau în multele proiecte în care îmi plăcea să mă implic. De asta echipele în care intram aveau atât oameni buni 'în spate', care transpirau să pună laolaltă informații relevante, cât și oameni care știau să facă magie prezentând ceea ce reușea 'back office-ul' să producă. Îmi aduc aminte când am intrat în finala proiectului național 'Despre tine pentru viitorul tău', unde aveam de gândit și pitch-uit un business virtual... Ha! Când mi-a venit rândul la vorbit despre munca mea din echipă, ei bine .. creierul meu a înghețat și tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă întorc pe vârfuri și să ies de pe scenă. 

Teodora de la universitate a reușit să își țină prezentările cu brio, și pe cele individuale, și pe cele din echipă. La fel s-au scurs și anii de după, din primele joburi din Manchester. Aici, însă, cred din nou că factorul diferit a fost ieșirea din tiparul pe care creierul meu îl asocia cu eșecul - pentru că, de data asta, prezentam în engleză, nu în limba mea maternă, unde atâția ani am avut prestanțe care m-au făcut să mă îndoiesc de ceea ce știu, nu doar de felul în care vorbesc despre ceea ce știu. 

Teodora din primii ani de adult coerent a avut o intervenție într-un panel la Bruxelles, unde am vorbit sub tema 'Sport Companies in the Digital Age: Is Europe Fit for It?' Și a fost o experiență de care îmi aduc aminte cu drag și azi. Aceeași detașare, probabil, prin prisma limbii străine în care nu întâlnisem patternul în care eșecul mi-era familiar. 

Apoi au urmat tot soiul de ieșiri din zona de confort, unele în care am povestit și lucruri cu substanță, altele în care m-am blocat, în care am apelat la citit după script sau am îngăimat niște scuze referitoare la emoții și la lipsa de skill când vine vorba despre vorbitul în public. 

Partea frumoasă din toată călătoria asta? Că mi-am propus ca în anii ăștia ai mei de după 30, să fac o prioritate din a-mi așterne gândurile coerent și la microfon, pe scenă, cu oameni și priviri vii de partea cealaltă a discursului. Vreau să mă pun în contexte care să mă ajute să mă dezbrac, pe rând, de 'Încă mi-e greu', 'Încă mi-e frică', 'Încă simt că nu știu cum se face.'

Partea dureroasă? Ei bine, are legătură cu un ego rănit, cu o lipsă de încredere că tot eu rămân și după o prezentare de succes, și după una care șchiopătează, cu nevoia de a fi percepută 'mai bine' sau 'mai bună' decât sunt, în loc să mă bucur că pot fi prezentă acolo unde sunt. 

Cu toții suntem niște opere de artă în plină devenire, de când ne naștem, până ce închidem ochii. E important să ne cunoaștem pe noi, să învățăm să îi cunoaștem pe cei de lângă noi și să le fim suport, să ne recunoaștem și să celebrăm pașii pentru că luptele din interior sunt atât de invizibile din exterior, încât tare la îndemână ne este, mai degrabă, să punem etichete. Dar creșterea se întâmplă și în momentele în care nu mai reacționezi la fel ca altădată. În felul în care nu mai ajungi să te ascuzi. În curajul de a te privi în oglindă și a-ți accepta limitările, spunându-ți că vei continua să te șlefuiești; nu pentru cei din jur, ci pentru tine și pentru bucuria aia nebună de a ști că ai trecut prin viață conștient, onorându-ți progresul. 

Și poate cea mai frumoasă parte e că niciodată nu vom fi GATA. Pentru că suntem, fiecare dintre noi, în devenire.