Te pregătești să mergi la o întrunire de business. Te îmbraci cu atenție, te uiți în oglindă, te răzgândești, te mai privești o dată să vezi că, într-adevăr, imaginea de acolo este o carte de vizită care să-ți aducă niște prime impresii pozitive. Te gândești, apoi, că o scurtă introducere despre cine ești trebuie să includă și ceva deștept, poate ieșit din comun, măcar cât să stârnească o apreciere sau un 'woooow, serios'? Intri în cercurile de oameni, zâmbești ca la poză, faci o strângere de mână solidă, să nu pari mai puțin sau mai slabă, scanezi discuțiile în care poți veni cu input care să aibă relevanță, stomacul ți-e strâns de la emoții, creierul rulează cu țâșpe idei pe minut să cuprindă fiecare oportunitate pe care o poate identifica.

Te regăsești în scenariul ăsta?

Mă gândeam că nu. 

Nici eu! 

Doar e un scenariu ipotetic :) unde numai alții se încadrează. Sau unele versiuni ale mele din diferite etape de viață, din varii contexte și stadii de afirmare. Dar și versiunile alea tot ale altora par acum; nu de alta, dar întotdeauna e mai ușor să vorbești despre alții decât despre tine. 

De ce ne interesează ce spun alții sau cum ne percep?

În primul rând, ca ființe sociale, ne uităm unii la alții (de multe ori, chiar fără să ne dăm seama), prin actul natural de comparație. Tindem să ne estimăm propriile abilități, dar și să le catalogăm pe ale altora în funcție de noi. Cu alte cuvinte, suntem profund interdependenți atunci când ne spunem că suntem extraordinari, buni, suficienți sau nu destul.  

Totodată, identitatea noastră nu se construiește izolat, ci în relație cu ceilalți, ceea ce nu este neapărat un neajuns (dacă ne vine în minte imediat 'păcatul' comparației), cât mai degrabă un proces biologic prin care creierul nostru face diferența între eu și ceilalți.

În al doilea rând, dacă ne întoarcem la felul în care suntem construiți ca ființe umane, acest interes pentru cum suntem văzuți poate fi corelat și cu nevoia de siguranță pe care o simțeau ai noștri strămoși când acceptarea în grup era o condiție de supraviețuire, nu neapărat confort social. Excluderea însemna vulnerabilitate. Includerea aducea adăpost și perpetuare.  

În al treilea rând, ca oameni care trăim astăzi în era ultrasaturației de informație și de exemple numai unul și unul din toată lumea (grație puterii care zace în device-ul pe care-l ținem aproape non-stop în buzunare), ne hrănim cu ideea de a avea și noi, a face și noi, a obține și noi, tot ceea ce ni se pare că au mai bun cei de peste ecran.

Dar ... cât de sexy este să nu cauți să impresionezi, de fapt? 

Ei bine, foarte!

E o liniște aparte atunci când ajungi să îți umpli marea parte a săptămânilor cu acțiuni și activități care îți aduc împlinire și care se aliniază cu 'de ce-ul' tău. Iar aici nu mă refer la faptul că fericirea supremă este atunci când faci doar ceea ce vrei să faci, și nu ceea ce trebuie, pentru că suntem oameni - și imprevizibilul ne urmărește inerent. 

Mă refer, însă, la liniștea pe care ți-o oferă gândul că deciziile pe care le iei asumat și prin care te prezinți zi de zi acolo unde ai ales să îți dedici concentrarea, sunt, de fapt, congruente cu valorile tale ca OM. Și că deciziile astea sunt rezultatul prin care ajungi să îți trăiești viața în concordanță cu 'de ce-ul' care te împinge să faci mai mult decât e necesar. 

Eu nu știu dacă mi-am găsit 'de ce-ul' vieții în sensul în care să am o viziune a ceea ce îmi doresc să devin în 10 ani. De multe ori, mă prinde 'aici și acumul' făcând, meșterind (idei, că altă formă de creativitate manuală nu am), gândind, fiind împlinită cu ceea ce fac și am deja. Dar știu că ceea ce mă mână zi de zi și ceea ce mă bucură, deopotrivă, cel mai tare profesional, este să lucrez la firma și echipa pe care le avem astfel încât să creăm un plus de valoare umană dincolo de activitatea de bază a companiei. Adică dincolo de faptul că vindem mașini, mă împlinește să știu că ne creștem firma punând oamenii din ea în spații în care cresc multilateral - ca ei, la rândul lor, să continue să ne crească și pe noi. Cumva, o parte din 'de ce-ul' meu zace în bucla asta pe care simt că o formăm la Auto Big, între dat și primit, pe orizontală, și nu ierarhic, cu accent pe omul care sfințește locul, indiferent de poziția pe care o ocupă.

Cu toate astea, cum rămâne cu aprecierea?

Eu mă hrănesc, de multe ori, cu ea. Mai ales atunci când nu o primesc - dar în cazurile astea, hrana este cu deficit de nutrienți sau cu surplus de mâncare ultra-procesată. Dar când zic apreciere, nu mă refer la bătaia aia pe spate în care ești lăudat sau la un bravo strigat pentru vanitate sau la sute de like-uri sau mii de urmăritori, ci la feedback-ul instant primit de la oamenii cu care lucrez, care arată că le pasă de relație, nu doar de rezultat.

Lăsând asocierea asta la o parte, dincolo de motivația intrinsecă și tot ce vine cu ea - sens, progres, autonomie - trăiește și motivația extrinsecă, care se traduce în diferite forme de validare, bonus sau recompensă, așa cum și-o identifică fiecare pe scara lui de importanță. Iar aici, văd aprecierea venită sub formă de feedback real, dar și recunoaștere a progresului, a implicării și a muncii, ca fiind vitală pentru zâmbetul cu care ne trezim dimineața. 

Nevoia de a fi văzuți și de a ști că suntem importanți în viețile și munca altora este un pilon cheie, care poate, de multe ori, să scoată tot ce e mai bun din noi. Atunci când contăm pentru alții, creștem mai armonios și putem să ne canalizăm energia și resursele într-acolo, încât să facem din ce în ce mai mult lucruri care o finalitate cu sens, cu impact, cu contribuție. 

Bineînțeles, gândurile așternute aici îmi aparțin și sunt rezultatul experienței personale și de viață; așadar, e un unghi creat cu propriile lentile, format de-a lungul celor 31 de ani, dar și întărit prin modul de gândire al oamenilor pe care i-am întâlnit și la care mă uit cu admirație (de aia bună și sănătoasă, nu din categoria din care ajungi să urci pe alții pe piedestal sau să le ridici statui).