Redau mai jos un fragment din manifestul pentru o limbă deja pierdută al Claudiei Tokacs de la Răsfoiala. 

„Încă mai știm gramatică. Încă mai știm mii de cuvinte și expresii extraordinare care vorbesc despre identitatea omenească. Încă ne pasă de ele. 

Dar mintea noastră nu mai colaborează cu limba în care obișnuia să-și ordoneze lucrurile prețioase. Nu mai colaborează cu noi. Ne dușmănește fără să știe și fără să vrea. Agresat continuu de ecrane albastre și de fluxul nestăvilit de pseudo-cunoaștere, creierul obosit se apără și se delimitează de tot ce nu e vital pentru el (dar e vital pentru noi!)”

Fac și eu un exercițiu de scris sau o compunere fără scop în sine; de dragul anilor de școală tradițională. 

Mă trezesc dimineața cu alarma, iar gestul implicit care urmează după ce o închid este să apăs pe măcar o iconiță reprezentativă pentru social media. 

Mă duc să mă spăl și pe fundal rulează, cel mai probabil, un soi de conținut de tip short-form, iar în loc să mă uit în oglindă să-mi spun 'bine te-ai trezit', privirea-mi fuge pe ecranul nemilosului care-mi încălzește în exces mâna, buzunarul, geanta (neapărat în colțul cel mai la vedere). 

Mă atrage un subiect pe care caut să îl aprofundez, cam ca pe vremuri la facultate (suficient de haios, mă refer doar la începutul anilor 2010 - dar dacă privim prin prisma desfășurării vieții de zi cu zi și a așteptărilor, chiar e o altă eră), și mă văd trasă de un fir invizibil care lucrează cu cadență neobosită în oceanul de informație de suprafață pe care mi-l promite scurtătura asta vicleană către atotcunoaștere. Câteodată mă ajut de ea să îmi fac o idee despre ce mă interesează, alteori ajung să înot haotic între subiecte diverse, care mă fac să vreau să caut și mai mult. Nu mai adânc, să-mi fac conexiunile proprii atât de necesare procesului de cunoaștere, ci mai larg, suficient cât să mă lase să ating mai multă variație, într-o nevoie constantă de a pune bife superficiale. 

Mă surprind captivată de o carte bună, care-mi lucrează concomitent mintea, inima și sufletul, și - hop - reacționez ca tom și jerry când se aprinde ecranul cu vreo notificare oarecare. Și o iau de la capăt cu scrollatul, cu procesul de conștientizare că mă uit în gol pe feeduri care nu-mi aduc niciun pic de valoare, cu forțatul de a ieși din cursa pentru irelevanța digitală, cu apăsarea butonului de off. Apoi reiau ce citeam și mă văd vinovată că nu știu un cuvânt sau un reper cultural și-mi dau motiv să redeschid telefonul. De data asta, pentru ceva care mă va umple de 'cultură'. Ajung din nou pe motoare de căutare. Cartea rămâne martor trist al goanei după mai mult. Mintea mi-e, evident, stoarsă de tot acest mai mult, și începe să dea rateuri pe memorie, pe episoade văzute în ceață, pe capacitatea de a sta locului și de a procesa îndelung, pe flexibilitatea de a comunica, pe întrebări de tipul: oare chiar s-a întâmplat sau mi-am închipuit?

Și-n tot procesul ăsta, omul, cu toată nevoia lui de a fi și atât, se pierde în ramificațiile lui 'nu-s de ajuns'. Ca mai apoi să creadă cu naivitate că îi trebuie, de fapt, și mai mult suport instant, mai multă rapiditate în acțiune, mai mult 'smart reply contextual' care să-i anticipeze următoarele pseudo-nevoi. 

Ah! Pornisem de la limbă. De la ziua limbii române, de fapt. Și de la manifestul pentru o limbă deja pierdută a Claudiei Tokacs de la Răsfoiala. E un text lung ce a scris ea aici, dar merită, de dragul limbii române.. 

Așadar, unde ni se disipează limba asta dulce, atât de bogată în nuanțe, în metafore, în regionalisme, în diminutive, în proverbe, în înjurături reușit de artistice, pe care chiar nu le poți traduce fidel altor nații? 

Stați un pic, să vă arăt ceva. Se disipă sau se disipează? 

O căutare pe Google și un răspuns generat cu AI. O întrebare pe Chat GPT. Încă o întrebare de confirmare pe Chat GPT. 

Cine mai caută astăzi în DOOM? De fapt, cine mai caută în Google, dacă tot e mai la îndemână chatbot-ul inteligent? 

În fine. 

Manifestul meu scurt de aici e pentru conștientizarea faptului că nu avem voie să ne păcălim că un LLM, oricât de minuțios l-am construi să ne devină second brain, ne poate deveni alter ego. 

De fapt, aici e durerea mare a limbii - recte, a esenței noastre ca oameni. Suntem în etapa în care ni se pare că am da orice pentru instantanee, pentru 'best gems', pentru recomandări de top, pentru acțiuni repetitive făcute în locul nostru, pentru transferarea muncii cognitive către monștrii procesatori, pentru împuternicirea unui ecran aparent inofensiv să ia decizii pentru noi, să ne spună cum să simțim, să ne împiedice să ezităm sau să acționăm - după caz. 

Când să mai și rămână suflu pentru conexiune pe bune? Pentru un dialog imperfect la cafea. Pentru o greșeală comună pentru că, pur și simplu, nu am ținut minte. Pentru o dezbatere venită din experiență proprie și din căutare personală pe subiecte de interes. Pentru o îmbrățișare din aia caldă, în care simți bătaia inimii celuilalt, și nu atingerea marginii telefonului care e prins de mână ca scaiul de oaie. Pentru glume spuse fără nevoia de a arăta un reel. Pentru privitul ochi în ochi. Pentru mâncatul fără alt sunet de fundal în afara pălăvrăgelii în familie sau între oameni dragi.

Se-ntâmplă să simt că îmi iubesc limba și că iubesc să citesc cărți în română. Se-ntâmplă ca azi, de ziua limbii române, să simt să spun din suflet la mulți ani, limbă română plină de joc, de profunzime, de iubire, de duioșie, și de zvâc și chef de tocmeală. Nu simțeam același lucru la 18 ani, când am plecat din țară cu singurul gând de a deveni un citizen of the world, așa că nu judec pe nimeni care simte altceva. Zic doar atât - dă-ți un pic de timp să parcurgi alăturarea asta de cuvinte și sensuri, și abia apoi să te-ntrebi dacă poți să nu te-ndrăgostești de ea vie, dulce și aprigă, totodată - de ea, care-ți aparține prin drept de naștere, moștenită de la toți cei care au rostit-o, iubit-o și șlefuit-o înaintea ta.

Nichita Stănescu - Despre limba română

„A vorbi despre limba în care gîndeşti, a gîndi - gîndire nu se poate face decît numai într-o limbă - în cazul nostru a vorbi despre limba română este ca o duminică. Frumuseţea lucrurilor concrete nu poate fi decît exprimată în limba română. Pentru mine iarba se numeşte iarbă, pentru mine arborele se numeşte arbore, malul se numeşte mal, iar norul se numeşte nor. Ce patrie minunată este această limbă! Ce nuanţă aparte, îmi dau seama că ea o are! Această observaţie, această relevaţie am avut-o abia atunci cînd am învăţat o altă limbă".

„Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte.”